Multa lume se întreabă de ce atunci când ne trimitem mesaje sau conversăm pe mess sunt aşa deschis. Ei bine, pentru ca îi tratez pe noii veniţi ca pe nişte vechi prieteni. Cu condiţia să le ştiu identitatea. De multe ori e aiurea sa fii expus în multe privinţe iar celălalt să nu aibă nici măcar o poză la avatar. Şi totuşi le acord timp… pentru că şi ei îmi acordă mie până la urmă.
Trecând peste asta, la fel de mulţi se întreabă ce caut pe tot felul de situri. Asta denotă calitatea oamenilor prezenţi peste tot. A ajuns moment de ridicare a sprâncenelor să dai de cineva care cât de cât ok. Am răbdare, poate prea multă… îmi doresc să spun fiecăruia în parte ce fac.. sau uneori ce gândesc. Însă deja s-a aglomerat totul aşa că probabil voi limita deschiderea asta.
Revenind la blog, ce nu au înţeles mulţi este faptul că în blog arăt ce fac. Pentru asta trebuie să şi fac, adică munca de atelier din lista aia lungă de preocupări artstice. Pe de o parte îmi pun gândurile în ordine, structurez toate activităţile.. practic pentru mine. Şi se întâmplă ca în atelier. Pictez pentru mine.. si apoi devine „pictez pentru alţii”. Cu poezia la fel. Alţii se regăsesc în ce scriu.
Şi sper să îl prind pe Adi Ciubotaru la o discuţie pentru că în blogtrip spunea de implicare. Şi de comunicarea care nu trebuie să fie unidirecţională. Întrebarea este: ce faci când nu ai timp să schimbi idei decât la tine pe blog, eventual să dezvolţi pe mess pentru că şi aşa doar să te ocupi de feed-back [cu plăcere] şi să te ocupi de online îţi ia enorm de mult timp? Mai ales că mentalitatea multora dintre bloggeri este „eu comentez la tine, tu comentezi la mine”…
Filed under: frustrari personale, socializare